Eminescu s-a referit de multe ori la Maramureș și mai ales la istoria acestui ținut și la voievozii descălecători.
Pe tema “Eminescu și Maramureșul” s-ar putea scrie un volum. Ne oprim aici în câteva cuvinte numai asupra unui erou din Maramureș, pe care l-a evocat Eminescu – Dragoș Vodă Descălecătorul.
Mihai Eminescu l-a avut în atenție pe întemeietorul domniilor moldovene în câteva scrieri. I-a consacrat poemul ”Dragoș Vodă cel bătrân” și drama istorică ”Bogdan-Dragoș”. În scrierea ”O cestiune mai mult caracteristică”, poetul prezintă situația dificilă în care se afla Dragoș Vodă în Maramureș din cauza persecuțiilor străine, îl amintește într-o variantă a poemului ”Scrisoarea III” și în alte scrieri, iar în poemul ”Mii de stele … Dulce sară…”, personajul principal este fata lui Dragoș Vodă, o „dulce zână din povești”. Mai amintim articolul ”Înființarea unei mitropolii”.
Ca și Vasile Alecsandri, Eminescu s-a inspirat pentru poemul ”Dragoș Vodă cel bătrân” dintr-o baladă populară. În acest poem, Eminescu îl prezintă pe erou în toată măreția lui de domnitor, într-un sfat al țării, înconjurat de marii sfetnici și, printr-o licență poetică, îl așează în cetatea Sucevei: „Dragoș Vodă cel Bătrân/ Pe Moldova e stăpân/ Și domnind cu toată slava/ Șade-n scaun la Suceava”.
Drama ”Bogdan-Dragoș” are ca personaje mai mulți membri ai dinastiei Drăgoșeștilor: Dragul (Dragoș), voievod de țară din Maramureș, apoi Sas, Balcu, Drag, Dragomir, Ștefan și alții. Din această dramă reproducem aici un fragment semnificativ privitor la voievodul Dragoș și la trecerea lui, cu mulțime de maramureșeni, în Moldova: „Din lungi cărări de codri, din munți cu vârfu-n nouri/ Ieșit-au Dragoș Vodă îmblânzitori de bouri;/ Mulțime curgătoare s-a fost întins pe vale/ Și buciumele sună și oile-s pe cale,/ Nainte merg moșnegii cu pletele bogate/ Ținând toiage albe în mâinile uscate/ Astfel ieșeau tot rânduri venind din verzii ramuri/ Copii-ciobani de turme, moșnegi-păstori de neamuri/ Și au întins moșia spre răsărit și-amiază/ Prin unde marea sfarmă de țărm a ei talază; Au cucerit cu plugul, cu vârful dragii săbii;/ Pân la Cetatea Albă limanul de corăbii;/ Sute de ani stătut-au stăpâni până la Nistru/ Luptând cu răsăritul, cu cuibul cel sinistru/ Pe unde vin în roiuri în veci renăscătoare/ Limbi spurcate și rele, barbarele popoare,/ Sfărmându-se la graniți de ziduri de cetate/Stă neclintit Moldova țesând la pânza vremii,/Viteji îi erau fiii și purtătorii stemii,/ Cei dătători de lege ș-așezători de datini,/ Lumine din lumine, Mușatini din Mușatini/ Sunt vulturi ei din vulturi”.
Sub numele literar, Bogdan-Dragoș, dat de Eminescu, poetul îl amintește pe Dragoș Vodă în mai multe scrieri, printre care și într-o variantă a poemului Scrisoarea III. Aici Dragoș Vodă, Basarabii și Mușatinii sunt evocați drept întemeietori ai Țărilor Române: „Rămâne-n noapte sfântă în umbră Basarabii/ Din dulce neclintire, pană, să nu-i clatini/ Începători de vremuri, purtând viteze sabii/ Și tu Bogdane-Dragoș și voi marilor Mușatini”.
În scrierea intitulată ”O cestiune mai mult caracteristică”, Eminescu, ca și alți literați și istorici, arată că „papii Onorie, Grogorie IX, Inocențiu VI, Bonifaciu VIII, Benedict al XII-lea trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea catolică și regii își dădeau, în direcția aceasta, silințe demne de o cauză mai bună, toate acestea fără nici un folos. Lucrul ajunsese atât de departe încât sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Maramureș se lehamitiseră cu totul de vexațiunile continue și, conduși de Dragoș Vodă ieșiră din țară și fondară principatul Moldovei”.
Prin articolul ”Înființarea unei mitropolii”, Eminescu spune că „o mare parte din românii din munții despre nord au părăsit, sub Dragoș Vodă patria lor, a Maramureșului, pentru că un rege catolic voia să le impună confesiunea catolică”.
Și din aceste puține rânduri rezultă cât de profund a înțeles poetul Mihai Eminescu specificul Maramureșului.
Autor: Prof. Dr. Nuțu Roșca
Sursa: Despre Maramureș
Imagine: Mihai Catruna